Ioana Maria Moldovan

Povestea mea de viata a inceput pe 9 august 1982, intr-un orasel mic din Ardeal, Targu-Mures. Desi tata si-a dorit un Ionut, pe care sa-l faca mare fotbalist, barza  nu i-a ascultat dorinta si le-a adus intr-o zi calduroasa de vara o fetita, spre bucuria mamei. O fetita frumoasa si cuminte, asa spunea tot spitalul, pe care au botezat-o Ioana.

Nu stiu ce mi-au harazit ursitoarele, dar stiu sigur ca mama ma vedea profesoara, iar tata si bunicii medic. Spre deosbire de familie, eu, nativul Leu, aveam alte teluri, visam sa fiu ca “tanti de la televizor”. Asa ca, de fiecare data cand ramaneam singura acasa, ma imbracam cu sacourile mamei, ma rujam si ma asezam in fata oglinzii pentru a vorbi la televizor. Anii au trecut, dar visul nu l-am dat uitarii.

In al doilea an de facultate, am aflat de un concurs al unui post local de televiziune - cautau reporter prezentator. Mi-am zis ca acum e momentul meu si ca trebuie sa-mi incerc norocul. Mi-am facut un CV, dar cand am aflat ca sunt 150 de concurente pe un loc, m-am lasat pagabusa, mama insa nu. Mi-a depus CV-ul si mi-a purtat noroc.

Am debutat in televiziune chiar de ziua mea de nastere. La început m-am temut, era o lume nouă, habar nu aveam cu ce se mananca. Dar eu imi doream si asta cred ca a contat cel mai mult. Mi s-a explicat ca daca am intrat intr-o hora trebuie sa joc pana la capat, ca nu e cale de intoarcere.

Am furat meseria asa cum m-am priceput mai bine, iar dupa doi ani de stiri si corespondente pentru postul central, mi-am zis ca trebuie sa-mi incerc norocul si in Bucuresti, unde se face adevarata televiziune. Asa ca intr-o zi, fara sa stau prea mult pe ganduri, mi-am făcut bagajelele si le-am spus parintilor ca plec spre Capitala, acceptand astfel noua provocare de a fi reporter al unui post central de televiziune.

Vestea a cazut ca un trasnet, singurul lor pui isi lua zborul, parasea cuibul. Bunica m-a binecuvantat si mi-a spus sa fiu copil cuminte, tata mi-a zis sa iau cu mine cei sapte ani de acasa, iar mama m-a sfatuit sa las loc de buna ziua oriunde ma vor duce pasii. Cu aceste povate, cu lacrimi in ochi pentru ca ma desparteam de cei dragi, mi-am luat inima in dinti si am pornit spre Capitala.

La început, m-a luat ameţeala. E foarte greu pentru un ardelean sa se acomodeze cu zarva Bucureştiului. Trebuia sa ma misc repede, nu mai aveam timp sa gandesc de zece ori pana sa fac un pas. Asa ca, de multe ori mi-am facut bagajele sa ma intorc langa ai mei, in oraselul meu mic, dar linistit.

Nu m-am intors insa niciodata pentru ca norocul mi-a suras, povestea mea a continuat Acasa, cred ca a fost dragoste la prima vedere. Acum patru ani, am intrat pentru prima data in casele oamenilor care m-au primit cu bratele deschise.